anti’conceptualizare&pro’primitivism

când eram mică şi rămâneam pe întuneric,
o lume întreagă ieşea din mintea mea şi dansa:  spiritele tuturor ţipetelor şi fricilor, ale râsului,
supersitiţiile stupide, fanteziile şi basmele. acum pe întuneric ştiu că spiritele nu există, simt cum oboseala scade cenzura şi…las prostiile şi să ma culc, pt că mâine m’aşteaptă ce m’aşteaptă la serviciu
logicul şi conştienţa se insinuează atât de firesc în interpretarea, privirea realităţii, totul poate fi redus la cuvinte, idei, concepte, realitatea devine reală şi capătă sens prin prisma conceptelor şi noţiunilor care le proiectăm asupră’i.

artificial de’ţi străpezeşte dinţii. când, de fapt procesul istoric real este exact invers. se pare că la primitivi (şi mă refer la cei care trăiau sau mai trăiesc în jungla, ca în povestaşul lui llosa) imaginea realităţii,

respectiv ecoul pshic al acesteia

este atât de puternic şi de bogat senzorial, încât atunci când este rememorat spontan este ca o halucinţie.
primitivul gândeşte realitatea în care trăieşte, dar nu în sensul abstractizării şi generalizării, adică el are de fapt viziuni, a căror realitate este atât de credibilă încât confundă psihicul cu realul, confundă obiectivul cu subiectivul
se pare că pe baza acestei autonomii a imaginii faţă de simţuri se bazează de fapt credinţa primitivă în spirite. gândirea primitivă este vizionară, auditivă şi de aceea revelatoare, motiv pentru care vizionarul este întotdeauna şi gânditorul tribului şi mijloceşte revelaţia spiritelor sau zeilor

gândul are o acţiune magică, întrucât real fiind are acelaşi efect cu realitatea, astfel cuvântul, ca haină exterioară a gândului  are efect real pentru că stârneşte imagini rememorate reale. adică limbajul lor include abstractizări şi generalizări, dar nu sărăcesc cuvintele de concret
par uimitoare superstiţiile primitive doar pentru că am reuşit să de’senzorializăm profund imaginea psihică, am învăţat să gândim abstract
excesele alcoolice, muzica la maxim, cluburile, excesele fizice, getting high reuşesc într’o oarecare măsură să abolească gândirea asta obsedantă, chiar dacă temporar şi atunci senzaţia ţâşti! realul  psihicul nu mai sunt delimitate atât de clar.  aş vrea să pot gândi realitatea primitiv, adică să pot vedea bogaţia ei şi să fie atât de impresionantă şi fiecare rememorare să fie ca o viziune…este oare realitatea mea atât de diferită şi de puţin impresionantă, sau am nevoie în continuare de exerciţii de privit?